Whiplash – Damien Chazelle – 2014


There are no two words in the English language more harmful than „good job”.

whiplash (1)Fuck, fuck, fuck! Ohhh… s-a terminat și sunt încă în stare de soc. Ce naiba a fost asta, să fi văzut oare cel mai bun film al anului 2014 fără să-mi dau seama? Nu e un film muzical cu toate ca personajele „trăiesc si respira” jazz, nu e un thriller, fantezie erotică, comedie de Broadway, Dead Poets Society-esque drama, ci o ucigătoare zi de instrucție (remember Full Metal Jacket!). Whiplash-5547.cr2In ciuda brutalității programului de repetiție, a perfecționismului inuman și exigentei de-a dreptul paroxistice, nu moare nimeni, dar e salvată ideea de valoare, competiție si onoare. Profesorul „nebun” este jucat J. K. Simmons (la rolul vieții probabil… favorit la Oscar) iar  rolul ‘victimei” este jucat de anonimul (pana mai ieri…) Miles Teller. Whiplash2Sala de repetiție este scena (sau ringul) pentru 80% din film și locul de unde cei slabi de îngeri pleacă umili – cuvântul de ordine este perfecțiune sau mori! „Lupta” celor doi gladiatori se finalizează într-un twist glorios – iar învingătorul e imposibil de stabilit.

Whiplash (2)Verdict 10/10* Dialoguri tăioase, alegeri riscante, abuz psihic și sadism duse la extrem, suferință și sânge. Miles Teller îmi aduce aminte de tânărul Sylvester Stallone – are un chip brăzdat, nasul turtit și strâmb, care are o problema cu antrenorul „nemesis” jucat de J. K. Simmons, ale cărui ieșiri violente, rasiste și homofobe pot șoca un spectator mai sensibil. Muzica e un melanj de Duke Ellington, Don Ellis si Budy Rich (cel puțin la partea de „drumming”), rearanjate de Justin Hurwitz. Repetiția nu deranjează, probabil ar fi fost plictisitoare dacă nu ar fi fost conflictul permanent și lupta dintre maestru si elev. Rămân cu doua întrebări pana la sfârșit: care e limita abuzului si dacă in final merită… finalul demonstrează că da… mediocritatea trebuie distrusa! Legendara relație profesor-elev (siropoasă, blajină și plină de înțelesuri…) e distrusă definitiv – filme ca Pygmalion (1939), The Browning Version (1951), sau Goodbye, Mr. Chips (1969) rămân niște ciudățenii din alte vremuri.WhiplashBloodyDrums_large

Bonus: originalul>>>>

 

You are a worthless, friendless, faggot-lipped little piece of shit whose mommy left daddy when she figured out he wasn’t Eugene O’Neill and who’s now weeping and slobbering all over my drum set like a fucking nine-year-old girl! Now, for the final FATHER FUCKING time… SAY IT LOUDER!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în 1001 Movies You Must See Before You Die, Cinema Obscura, Cult, Drama, indie, Jazz, Live Concert, low budget, Musical, Noir, Revenge, Sick & Twisted, The musical box și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s